Crescând la periferia orașului Nairobi, copilăria lui Wakanyi Hoffman a fost plină de povești populare înduioșătoare. Ea a decis să devină un Păstrător Ubuntu al Înțelepciunii Indigene, care împărtășește poveștile strămoșilor săi oriunde merge. Povestitoare, autoare, mamă, cercetătoare a Cunoașterii Indigene Africane și speaker la nivel mondial, Wakanyi este o „nomadă globală” cu misiunea de a-i învăța pe copii să îmbrățișeze întreaga lume ca fiind casa lor. Este membră a consiliului de administrație al Seeds of Wisdom, care susține înțelepciunea bătrânilor indigeni și schimbul de cunoștințe și fondatoare a proiectului African Folktales.
În acest interviu în exclusivitate pentru Community Index Magazine, Wakanyi vorbește despre puterea povestirii și despre filosofia Ubuntu, în jurul ideii că sentimentul de sine este modelat de relațiile cu ceilalți oameni, un mod frumos de a trăi care pornește de la premisa că „eu sunt” pentru că „noi suntem”.
1. Sunteți o cercetătoare a înțelepciunii indigene africane și un un speaker de renume pe tema filosofiei Ubuntu. În calitate de nomad global, aveți o experiență interculturală bogată care vă oferă o perspectivă holistică asupra condiției umane. Care sunt lecțiile esențiale care fac din Ubuntu un mod de viață din care putem învăța cu toții să coexistăm în armonie și pace? Cum vă ghidează Ubuntu în propria viață și în activitatea dumneavoastră, în special ca lider în domeniul sustenabilității?
Ubuntu este un mod de a fi autentic în exprimarea de sine, onest cu privire la cine ești, care sunt valorile tale și cum te vezi în lume prin intermediul celorlalți și ca parte a lumii naturale. Câțiva pași simpli pentru a o aplica în viața ta sunt: să faci mici acte de bunătate care pot avea și au efecte în lanț, să fii generos în mod radical, fără obligații, să ieși în natură mai des decât să vizitezi o cafenea sau un centru comercial, să observi copacii, florile sau păsările și să fii recunoscător că aceste extensii ale vieții naturale există. Cred că, observând alte forme de viață, viața ta devine mai puțin despre tine și mai mult despre întregul ecosistem în care toată viața este posibilă. Dacă observi un copac într-un parc, ai o legătură imediată cu acea formă de viață. Vei observa, de asemenea, dacă acel copac lipsește și vei fi obligat să faci ceva pentru a conserva copacii din cartierul tău. Nu este nevoie să cumperi credite de carbon pentru a salva copacii din Amazon, dacă acela nu este ecosistemul tău. Copacii din fața curții îți solicită și ei atenția.
Această înțelegere a faptului că suntem extensii ale întregii vieți din jurul nostru este adânc înrădăcinată în psihicul meu. Cred cu tărie că abilitatea mea de a decide ce mă interesează pictează o imagine realistă a locului în care mă aflu în viață și îmi oferă șansa de a contribui în mod practic la societate. Dacă îmi pasă de animalele sălbatice din cartierul meu – veverițe, păsări, rațe, căprioare sau orice altceva, atunci voi fi înclinată să aflu mai multe despre viața lor, iar acest lucru creează o legătură imediată între mine și creaturile din lumea din jurul meu.
Există o poveste pe care un prieten mi-a împărtășit-o despre calea spre iluminare (calea lui Buddha), iar acesta a spus „Destinația este calea”. La un interogatoriu mai amănunțit, el a explicat că, inițial, credința spunea că drumul era destinația, ceea ce însemna că cineva trebuie să muncească pentru a deveni iluminat, în timp ce credința din urmă („Destinația este calea”) înseamnă că cineva are deja capacitatea de a întruchipa calitățile lui Buddha și rămâne să se străduiască să le atingă. Cu alte cuvinte, credința că ești deja iluminat te face să întruchipezi calitățile unei ființe iluminate. Dacă gândești în termeni regenerativi, atunci începi să acționezi în moduri care sunt regenerative.
Cred că, într-un fel, acest lucru descrie foarte bine ceea ce este Ubuntu. Te naști cu ubuntu (umanitate), iar apoi întruchipezi calități ubuntu care îți îmbunătățesc viața pe măsură ce îmbătrânești. Această idee rezonează cu mine și așa vizualizez eu modul în care abordez viața.
2. Schimbările climatice pot dezlănțui un cocktail de emoții: anxietate, lipsa speranței sau chiar disperare. Ce rol joacă arta povestirii în abordarea acestei probleme și în confruntarea cu aceste emoții dificile?
În opinia mea, aceste emoții pot fi și rezultatul unei povestiri deficitare. Este firesc să ne simțim deznădăjduiți în fața datelor și statisticilor alarmante despre calitatea vieții umane în fața acestui scenariu apocaliptic iminent. Cu toate acestea, putem, de asemenea, să privim spre trecut și să dezgropăm câteva povestiri pline de speranță. Există nenumărate povești despre modul în care comunitățile indigene au evitat crize similare folosind cunoștințe și înțelepciune care cred că sunt încă accesibile și relevante pentru societatea modernă. Ce-ar fi dacă am re-imagina acest scenariu apocaliptic nu ca fiind apocaliptic, ci optimist – ca o zi de salvare, o zi de reunificare, o zi de pace? Dacă ne putem imagina acest lucru, putem păși într-un viitor mai luminos. Putem evita această criză dacă avem o poveste diferită de spus.
Cred că o imaginație mai bună poate dilua aceste sentimente de anxietate și disperare și le poate înlocui cu speranța de a ne activa instinctele de supraviețuire. Imaginația colectivă este calea noastră de ieșire din această situație. O întrebare pe care cred că ar trebui să ne-o punem atunci când suntem disperați este: „Unde este speranța?”. În loc să ne concentrăm asupra disperării, ne putem canaliza eforturile pentru a crea un sentiment de speranță. Speranța face loc acțiunii. Dacă ne putem imagina soluții, atunci există mai multă speranță și mai puțină anxietate.
3. Sunteți autoare de cărți pentru copii și inițiatoarea Proiectului African Folktales, o resursă continuă de înțelepciune și cunoștințe indigene, accesibilă pentru elevi. Cum ați reușit să creați o fuziune între povești și conținut educațional de sustenabilitate?
Inițial, aceasta a fost o teză de masterat pe vremea când studiam la UCL. Am avut ideea de a colecta povești populare din Africa și de a le folosi pentru a dezvolta un program de învățământ pentru a-i învăța pe copii despre povestiri și pentru a construi o punte între sistemele de cunoștințe indigene africane și educația formală. Am început să observ un tipar în aceste povești – toate erau surse de soluții la provocările legate de realizarea ODD-urilor! Așa s-a născut ideea mea de a dezvolta un program de învățământ „povești populare pentru ODD”. De atunci, am predat la universități din SUA (Brooklyn College și Presidio Graduate School) educatorilor și studenților și am folosit poveștile africane pentru a prezenta ODD-urile într-un mod accesibil publicului, dincolo de limitele comunităților indigene.
4. Credeți că „a te vedea pe tine însuți ca parte din povestea altcuiva va aduce dreptate în lume”. Cât de important este pentru copii să se regăsească reflectați în cărți? Care este rolul poveștilor în schimbarea narațiunii de la inacțiune la acțiunea ca cetățeni globali conștienți ai lumii?
Copiii sunt în mod natural receptivi la mesajele externe și, de aceea, a se vedea sau a nu se vedea pe ei înșiși în povești este un mod atât de puternic de a le da sau nu putere. Poveștile sunt modul în care ne convingem pe noi înșine de relevanța noastră în această lume. Suntem aici pentru că ne-am spus nouă înșine că locul nostru este aici, pe această planetă. Toate tradițiile, culturile și organizațiile spirituale au o poveste de creație originală. Ce se întâmplă atunci când, în acea poveste a creației, nu o vezi sau nu o auzi pe a ta? Atunci e ca și cum nu ai exista, sau de fapt nu exiști deloc. Aceasta poate fi o sursă de criză de identitate. Aceasta este tragedia de a nu te vedea pe tine însuți într-o poveste și apoi, prin extensie, de a nu fi inclus în povestea altcuiva.
Fiecare poveste pe care ți-o spui ție însuți include personaje diferite. Tu ești întotdeauna personajul principal, iar toți ceilalți joacă un rol. Mama mea joacă rolul de mamă în povestea mea, iar în povestea ei, eu joc rolul de fiică. În ambele noastre povești, fiecare dintre noi este personajul principal. Mama mea nu va deveni niciodată centrul poveștii mele, iar eu nu voi deveni niciodată centrul poveștii ei. Uităm adesea că suntem cu toții povestitori. Personajul principal ești tu însuți. Ceea ce se întâmplă atunci când uităm rolul nostru de povestitori este că atunci ne desemnăm un rol pasiv și lăsăm pe altcineva să ne spună poveștile. Acest lucru s-ar asemăna cu un regizor care distribuie un scenariu de film tuturor, mai puțin personajului principal, și care apoi își dă seama că rolul personajului principal nu a fost scris niciodată!
Trebuie să-i învățăm pe copii să nu uite niciodată rolul personajului principal. Și mai important este să treci dincolo de a fi personajul principal și povestitorul – începe să te observi pe tine însuți, comportamentul tău, modul în care inventezi personajele din povestea ta, cum te tratezi pe tine însuți și cum te prezinți în viață. Aceasta este și o formă de Ubuntu în acțiune, care constă în oglindirea reală a valorilor tale cu povestitorul. Apoi începi să-ți oglindești sinele autentic în societate. Nu poți face acest lucru în mod eficient dacă nu ești povestitorul poveștii tale. Odată ce ai stabilit că ești povestitor devine mai ușor să-ți oferi rolul de personaj principal și să treci dincolo de acesta pentru a deveni un observator real, depășind identitatea de Eu, Eu însumi și cu Mine. Te identifici cu toate celelalte personaje și cu toate celelalte ființe.
