Interviu cu Wakanyi Hoffman: Forța invizibilă din spatele filosofiei Ubuntu și arta de a povesti

Crescând la periferia orașului Nairobi, copilăria lui Wakanyi Hoffman a fost plină de povești populare înduioșătoare. Ea a decis să devină un Păstrător Ubuntu al Înțelepciunii Indigene, care împărtășește poveștile strămoșilor săi oriunde merge. Povestitoare, autoare, mamă, cercetătoare a Cunoașterii Indigene Africane și speaker la nivel mondial, Wakanyi este o „nomadă globală” cu misiunea de a-i învăța pe copii să îmbrățișeze întreaga lume ca fiind casa lor. Este membră a consiliului de administrație al Seeds of Wisdom, care susține înțelepciunea bătrânilor indigeni și schimbul de cunoștințe și fondatoare a proiectului African Folktales.

În acest interviu în exclusivitate pentru Community Index Magazine, Wakanyi vorbește despre puterea povestirii și despre filosofia Ubuntu, în jurul ideii că sentimentul de sine este modelat de relațiile cu ceilalți oameni, un mod frumos de a trăi care pornește de la premisa că „eu sunt” pentru că „noi suntem”.

1. Sunteți o cercetătoare a înțelepciunii indigene africane și un un speaker de renume pe tema filosofiei Ubuntu. În calitate de nomad global, aveți o experiență interculturală bogată care vă oferă o perspectivă holistică asupra condiției umane. Care sunt lecțiile esențiale care fac din Ubuntu un mod de viață din care putem învăța cu toții să coexistăm în armonie și pace? Cum vă ghidează Ubuntu în propria viață și în activitatea dumneavoastră, în special ca lider în domeniul sustenabilității?

Ubuntu este un mod de a fi autentic în exprimarea de sine, onest cu privire la cine ești, care sunt valorile tale și cum te vezi în lume prin intermediul celorlalți și ca parte a lumii naturale. Câțiva pași simpli pentru a o aplica în viața ta sunt: să faci mici acte de bunătate care pot avea și au efecte în lanț, să fii generos în mod radical, fără obligații, să ieși în natură mai des decât să vizitezi o cafenea sau un centru comercial, să observi copacii, florile sau păsările și să fii recunoscător că aceste extensii ale vieții naturale există. Cred că, observând alte forme de viață, viața ta devine mai puțin despre tine și mai mult despre întregul ecosistem în care toată viața este posibilă. Dacă observi un copac într-un parc, ai o legătură imediată cu acea formă de viață. Vei observa, de asemenea, dacă acel copac lipsește și vei fi obligat să faci ceva pentru a conserva copacii din cartierul tău. Nu este nevoie să cumperi credite de carbon pentru a salva copacii din Amazon, dacă acela nu este ecosistemul tău. Copacii din fața curții îți solicită și ei atenția.

Această înțelegere a faptului că suntem extensii ale întregii vieți din jurul nostru este adânc înrădăcinată în psihicul meu. Cred cu tărie că abilitatea mea de a decide ce mă interesează pictează o imagine realistă a locului în care mă aflu în viață și îmi oferă șansa de a contribui în mod practic la societate. Dacă îmi pasă de animalele sălbatice din cartierul meu – veverițe, păsări, rațe, căprioare sau orice altceva, atunci voi fi înclinată să aflu mai multe despre viața lor, iar acest lucru creează o legătură imediată între mine și creaturile din lumea din jurul meu.

Există o poveste pe care un prieten mi-a împărtășit-o despre calea spre iluminare (calea lui Buddha), iar acesta a spus „Destinația este calea”. La un interogatoriu mai amănunțit, el a explicat că, inițial, credința spunea că drumul era destinația, ceea ce însemna că cineva trebuie să muncească pentru a deveni iluminat, în timp ce credința din urmă („Destinația este calea”) înseamnă că cineva are deja capacitatea de a întruchipa calitățile lui Buddha și rămâne să se străduiască să le atingă. Cu alte cuvinte, credința că ești deja iluminat te face să întruchipezi calitățile unei ființe iluminate. Dacă gândești în termeni regenerativi, atunci începi să acționezi în moduri care sunt regenerative.

Cred că, într-un fel, acest lucru descrie foarte bine ceea ce este Ubuntu. Te naști cu ubuntu (umanitate), iar apoi întruchipezi calități ubuntu care îți îmbunătățesc viața pe măsură ce îmbătrânești. Această idee rezonează cu mine și așa vizualizez eu modul în care abordez viața.

2. Schimbările climatice pot dezlănțui un cocktail de emoții: anxietate, lipsa speranței sau chiar disperare. Ce rol joacă arta povestirii în abordarea acestei probleme și în confruntarea cu aceste emoții dificile?

În opinia mea, aceste emoții pot fi și rezultatul unei povestiri deficitare. Este firesc să ne simțim deznădăjduiți în fața datelor și statisticilor alarmante despre calitatea vieții umane în fața acestui scenariu apocaliptic iminent. Cu toate acestea, putem, de asemenea, să privim spre trecut și să dezgropăm câteva povestiri pline de speranță. Există nenumărate povești despre modul în care comunitățile indigene au evitat crize similare folosind cunoștințe și înțelepciune care cred că sunt încă accesibile și relevante pentru societatea modernă. Ce-ar fi dacă am re-imagina acest scenariu apocaliptic nu ca fiind apocaliptic, ci optimist – ca o zi de salvare, o zi de reunificare, o zi de pace? Dacă ne putem imagina acest lucru, putem păși într-un viitor mai luminos. Putem evita această criză dacă avem o poveste diferită de spus.

Cred că o imaginație mai bună poate dilua aceste sentimente de anxietate și disperare și le poate înlocui cu speranța de a ne activa instinctele de supraviețuire. Imaginația colectivă este calea noastră de ieșire din această situație. O întrebare pe care cred că ar trebui să ne-o punem atunci când suntem disperați este: „Unde este speranța?”. În loc să ne concentrăm asupra disperării, ne putem canaliza eforturile pentru a crea un sentiment de speranță. Speranța face loc acțiunii. Dacă ne putem imagina soluții, atunci există mai multă speranță și mai puțină anxietate.

3. Sunteți autoare de cărți pentru copii și inițiatoarea Proiectului African Folktales, o resursă continuă de înțelepciune și cunoștințe indigene, accesibilă pentru elevi. Cum ați reușit să creați o fuziune între povești și conținut educațional de sustenabilitate?

Inițial, aceasta a fost o teză de masterat pe vremea când studiam la UCL. Am avut ideea de a colecta povești populare din Africa și de a le folosi pentru a dezvolta un program de învățământ pentru a-i învăța pe copii despre povestiri și pentru a construi o punte între sistemele de cunoștințe indigene africane și educația formală. Am început să observ un tipar în aceste povești – toate erau surse de soluții la provocările legate de realizarea ODD-urilor! Așa s-a născut ideea mea de a dezvolta un program de învățământ „povești populare pentru ODD”. De atunci, am predat la universități din SUA (Brooklyn College și Presidio Graduate School) educatorilor și studenților și am folosit poveștile africane pentru a prezenta ODD-urile într-un mod accesibil publicului, dincolo de limitele comunităților indigene.

4. Credeți că „a te vedea pe tine însuți ca parte din povestea altcuiva va aduce dreptate în lume”. Cât de important este pentru copii să se regăsească reflectați în cărți? Care este rolul poveștilor în schimbarea narațiunii de la inacțiune la acțiunea ca cetățeni globali conștienți ai lumii?

Copiii sunt în mod natural receptivi la mesajele externe și, de aceea, a se vedea sau a nu se vedea pe ei înșiși în povești este un mod atât de puternic de a le da sau nu putere. Poveștile sunt modul în care ne convingem pe noi înșine de relevanța noastră în această lume. Suntem aici pentru că ne-am spus nouă înșine că locul nostru este aici, pe această planetă. Toate tradițiile, culturile și organizațiile spirituale au o poveste de creație originală. Ce se întâmplă atunci când, în acea poveste a creației, nu o vezi sau nu o auzi pe a ta? Atunci e ca și cum nu ai exista, sau de fapt nu exiști deloc. Aceasta poate fi o sursă de criză de identitate. Aceasta este tragedia de a nu te vedea pe tine însuți într-o poveste și apoi, prin extensie, de a nu fi inclus în povestea altcuiva.

Fiecare poveste pe care ți-o spui ție însuți include personaje diferite. Tu ești întotdeauna personajul principal, iar toți ceilalți joacă un rol. Mama mea joacă rolul de mamă în povestea mea, iar în povestea ei, eu joc rolul de fiică. În ambele noastre povești, fiecare dintre noi este personajul principal. Mama mea nu va deveni niciodată centrul poveștii mele, iar eu nu voi deveni niciodată centrul poveștii ei. Uităm adesea că suntem cu toții povestitori. Personajul principal ești tu însuți. Ceea ce se întâmplă atunci când uităm rolul nostru de povestitori este că atunci ne desemnăm un rol pasiv și lăsăm pe altcineva să ne spună poveștile. Acest lucru s-ar asemăna cu un regizor care distribuie un scenariu de film tuturor, mai puțin personajului principal, și care apoi își dă seama că rolul personajului principal nu a fost scris niciodată!

Trebuie să-i învățăm pe copii să nu uite niciodată rolul personajului principal. Și mai important este să treci dincolo de a fi personajul principal și povestitorul – începe să te observi pe tine însuți, comportamentul tău, modul în care inventezi personajele din povestea ta, cum te tratezi pe tine însuți și cum te prezinți în viață. Aceasta este și o formă de Ubuntu în acțiune, care constă în oglindirea reală a valorilor tale cu povestitorul. Apoi începi să-ți oglindești sinele autentic în societate. Nu poți face acest lucru în mod eficient dacă nu ești povestitorul poveștii tale. Odată ce ai stabilit că ești povestitor devine mai ușor să-ți oferi rolul de personaj principal și să treci dincolo de acesta pentru a deveni un observator real, depășind identitatea de Eu, Eu însumi și cu Mine. Te identifici cu toate celelalte personaje și cu toate celelalte ființe.

Interview with Wakanyi Hoffman: The invisible force behind Ubuntu philosophy and storytelling

Growing up on the outskirts of Nairobi city, Wakanyi Hoffman’s childhood was filled with heartwarming folktales. She decided to become an Ubuntu Keeper of Indigenous Wisdom who shares her ancestors’ stories wherever she goes.

A storyteller, author, mother, African Indigenous Knowledge scholar, and global speaker, Wakanyi is a “global nomad” on a mission to teach children to embrace the whole world as their home. She is a board member at Seeds of Wisdom, championing indigenous elders’ wisdom and knowledge exchange and the founder of the African Folktales Project.

In this exclusive interview for Community Index Magazine, Wakanyi discusses the power of storytelling and the Ubuntu philosophy around the idea that the sense of self is shaped by your relationships with other people, a beautiful way of living that begins with the premise that “I am” because “we are.”

1. You are an African Indigenous Wisdom Scholar and a renowned keynote speaker on Ubuntu philosophy. As a global nomad, you have a rich intercultural experience that offers you a holistic perspective on the human condition. What are the essential lessons that make Ubuntu a way of life from which we can all learn to co-exist in harmony and peace? How does Ubuntu guide you in your own life and work, especially as a sustainability leader?

Ubuntu is a way of being authentic in your self-expression, honest about who you are, what your values are, and how you see yourself in the world through others and as part of the natural world. Some simple steps to apply it to your life are: performing small acts of kindness which can and do have ripple effects, being radically generous with no strings attached, going out into nature more often than you visit a coffee shop or a shopping mall, noticing the trees, flowers or birds and being grateful that these extensions of natural life exist.

I believe that, by noticing other life forms, your life becomes less about you, and more about the entire ecosystem in which all of life is possible. If you notice a tree in a park, you have an immediate connection to that larger life. You will also notice if the tree is missing and be compelled to do something about conserving the trees in your neighbourhood. You don’t need to buy carbon credits to save the trees in the Amazon if that’s not your ecosystem. The trees right outside your backyard are calling for your attention, too.

This understanding that we are extensions of all of the life around us is deeply rooted in my psyche. I believe strongly that my ability to decide what I care about paints a realistic image of where I am at in life, and gives me a chance to contribute practically to society. If I care about the wildlife in my neighbourhood – squirrels, birds, ducks, deer or any other, then I will be inclined to know more about their life, and this creates an immediate connection between me and the creatures in the world around me.

There is a story a friend shared about the way to becoming enlightened (the way of the Buddha), and he said: “The destination is the path.” Upon further inquiry, he explained that the earlier belief was that the path was the destination, meaning that one had to work towards becoming enlightened, whereas the latter (“The destination is the path”) means that one has it in themselves to embody the buddha-like qualities and then go about achieving them. In other words, the belief that you are already enlightened makes you embody the qualities of an enlightened being. If you think in regenerative terms, then you begin to act in ways that are regenerative. I think in a way this is descriptive of what Ubuntu is. You are born with ubuntu (humanness), and then you embody ubuntu qualities which enhance your life as you grow older. This idea resonates with me and that’s how I visualize the way I approach life.

2. Climate change can unleash a cocktail of emotions: anxiety, hopelessness, or even despair. What role does storytelling play in tackling this issue and dealing with these difficult emotions?

These emotions can also be the result of poor storytelling, in my opinion. It is natural to feel hopeless in the face of the alarming data and statistics about the quality of human life in the face of this looming doomsday scenario. However, can we also look towards the past and dig up some hopeful narratives? There are countless stories of how indigenous communities have averted similar crises using knowledge and wisdom that I believe are still accessible and relevant to modern society. What if we reimagined this doomsday scenario not as apocalyptic, but as optimistic – as a day of redemption, a day of reunification, a day of peace? If we can imagine this, we can walk into a brighter future. We can avert this crisis if we have a different story to tell.

I think a better imagination can dilute these feelings of anxiety and hopelessness and replace them with hope to activate our survival instincts. Collective imagination is our way out of this. A question I think we should ask when in despair is: “Where is hope?” Rather than focusing on despair, we can channel our efforts into creating a sense of hope. Hope gives way to action. If we can imagine solutions, then there is more hope and less anxiety. ”We often forget that we are all storytellers. The main character is yourself. What happens when we forget our roles as storytellers is that we then designate ourselves a passive role and leave someone else to tell our stories. This would be likened to a director handing out a film script to everyone but the main character, and then realizing that the main character’s role was never written!

3. You are an author of children’s books and the initiator of the African Folktales Project, an ongoing open-sourced resource of indigenous wisdom and knowledge for pupils. How did you manage to create a fusion of storytelling and sustainability educational content?

Initially, this was a Master’s thesis back when I was studying at UCL. I had this idea to collect folktales from Africa and use them to develop a curriculum to teach children about storytelling and build a bridge between African indigenous knowledge systems and formal education. I started to notice a pattern in these stories – they were all sources of solutions to the challenges of achieving the SDGs! This is how my idea to develop a “folktales for SDGs” curriculum was born. I have since taught at universities in the US (Brooklyn College and Presidio Graduate School) to educators and students and used African stories to introduce the SDGs in a way that is accessible to the public, beyond the confines of indigenous communities.

4. You believe that “seeing yourself as part of someone else’s story will bring justice to the world”. How important it is for children to find their reflection in books? What is the role of stories in changing the narrative from inaction to acting as conscious global citizens of the world?

Children are naturally receptive to external messaging, and this is why seeing themselves or not seeing themselves in stories is such a powerful way of empowering or disempowering them. Storytelling is the way that we convince ourselves of our relevance in this world. We are here because we have told ourselves that we belong here, on this planet. All traditions, cultures, and spiritual organizations have an original creation story. What happens when, in that creation story, you don’t see or hear your own one? Then you may as well not exist, or you actually don’t exist at all. That can be a source of an identity crisis. That is the tragedy of not seeing yourself in a story, and then by extension, not being included in someone else’s story.

Each story that you tell yourself includes different characters. You are always the main character, and everyone else plays a role. My mother plays the role of mother in my story, and in her story, I play the role of daughter. In both of our stories, we are each the main character. My mother will never become the centre of my story, and I’ll never become the centre of her story.

We must teach children to never forget the role of the main character. Even more important is to go beyond being the main character and the storyteller – you begin observing yourself, your behaviour, how you invent the characters in your story, how you treat yourself, and how you show up in life. That is a form of Ubuntu in action too, which is really mirroring your values with the storyteller. You then begin to mirror your authentic self to society. You can’t do this effectively if you’re not the storyteller of your story. Once you establish yourself as the storyteller, it becomes easier to assign yourself the main character, and to go beyond that to become a real observer, going beyond the identity of Me, Myself, or I. You become identified with all the other characters and all other beings.