În lumea corporativă de astăzi, „bullshit-ul” poate să apară sub multe forme și în diverse situații. Însă, conform lui Andreas Rasche, nu este doar o expresie populară, ci și un concept academic riguros. Profesor de Afaceri în Societate la Centrul pentru Sustenabilitate din cadrul Copenhagen Business School și Decan Asociat al programului MBA fulltime al CBS, Andreas și-a dedicat cariera studierii sustenabilității corporative.

Este autorul a șapte cărți, a publicat peste 60 de articole academice și studii de caz și a colaborat cu organizații precum Națiunile Unite, Organizația Mondială a Sănătății și Comitetul de Coordonare al UN Global Compact LEAD.De-a lungul anilor, el a analizat modul în care companiile abordează sustenabilitatea, observând că multe ajung să fie prinse într-un cerc vicios al conformării, al angajamentelor goale și al oportunităților ratate. De multe ori, sustenabilitatea este tratată ca un exercițiu birocratic, în care respectarea reglementărilor primează în fața impactului real.

În acest interviu exclusiv pentru Sustainability Index Magazine, Andreas analizează modul în care mentalitatea axată pe conformitate împiedică organizațiile să vadă adevăratul scop al sustenabilității: crearea de valoare pe termen lung, reducerea riscurilor și realizarea unei diferențe concrete. Descoperă argumentele lui Andreas, care susține că afacerile trebuie să se elibereze de abordarea „doar business case și nimic în plus” și să adopte sustenabilitatea în mod autentic, chiar și atunci când reglementările nu o impun.

1.  În articolul dumneavoastră „Bullshit and Organization Studies”, explorați felul în care „bullshit”-ul poate fi atât funcțional, cât și disfuncțional în cadrul organizațiilor. Ați putea împărtăși cele mai provocatoare concluzii? Privind spre viitor, care credeți că este cel mai mare punct orb în discursul actual despre sustenabilitatea corporativă?

În primul rând, deși poate părea surprinzător, „bullshit”-ul este un concept academic serios, în ciuda denumirii. Ne-am bazat reflecțiile pe observațiile profesorului Harry Frankfurt de la Princeton cu privire la acest subiect. El susține că, spre deosebire de mincinoși – care, de regulă, știu că mint – cei care practică „bullshit”-ul pur și simplu nu sunt interesați dacă ceea ce spun este adevărat sau fals.

„Bullshit”-ul este, într-un anumit sens, un discurs gol de conținut, iar cei care îl folosesc nu urmăresc adevărul, ci mai degrabă vor să impresioneze. Gândiți-vă, de exemplu, la Donald Trump, care este un exemplu perfect. De multe ori minte, dar și mai frecvent face afirmații fără substanță, doar de dragul de a spune ceva.

Una dintre concluziile noastre principale a fost că, în anumite contexte, acest tip de discurs poate avea totuși o funcție. Luați, de exemplu, interviurile de evaluare a performanței angajaților – șeful vrea să fie convingător și să lase o impresie pozitivă, dar fără să spună neapărat lucrurile pe nume.

Un punct vulnerabil major în discursul despre sustenabilitate este că nu reflectăm suficient asupra motivului fundamental pentru care aceasta contează cu adevărat. Companiile sunt adesea prea concentrate pe inițiative de conformare și caută cu disperare un model de afaceri care să justifice sustenabilitatea. Într-o anumită măsură, pot înțelege această abordare, dar ea vine și cu un cost: orbește.

Avem nevoie de o reflecție mai profundă asupra scopului real al implicării în sustenabilitate, iar acest lucru presupune, uneori, să acceptăm adevăruri incomode – cum ar fi faptul că este nevoie urgentă de acțiune și de impact real, indiferent dacă legea impune asta sau dacă există un beneficiu economic imediat.

2. Capabilitățile „Nordic Nine” pun un accent puternic pe transparența în educație. Cum vedeți aplicarea acestui principiu în raportarea de sustenabilitate, mai ales în contextul noilor cerințe CSRD care evoluează în Europa? Poate transparența, de una singură, să genereze o schimbare corporativă reală sau este nevoie de mecanisme de aplicare mai ferme?

Copenhagen Business School a dezvoltat capabilitățile „Nordic Nine” ca un fel de „Stea a Nordului” – un reper care ghidează educația în toate programele noastre. Este un exercițiu extrem de valoros pentru o școală de afaceri de dimensiunea noastră. Multe dintre aceste capabilități sunt esențiale pentru implementarea eficientă a reglementărilor privind sustenabilitatea, cum este și cazul CSRD. De exemplu, una dintre capabilități vorbește despre a fi competitiv și, în același timp, empatic – o combinație care contează enorm când vine vorba de raportare și de procesele de due diligence.

Transparența poate sprijini schimbarea la nivel organizațional. Dacă vrei să gestionezi și să reduci emisiile de carbon, ai nevoie de date concrete, colectate pe mai mulți ani, pentru a putea evalua progresul. Altfel, e ca și cum ai naviga fără busolă. Nu cred că aplicarea mai strictă a reglementărilor, în sine, va face raportarea mai relevantă. Relevanța este dată de companii, care trebuie să analizeze cu adevărat semnificația datelor pe care le colectează.

3. Rolul școlilor de afaceri în formarea liderilor cu o viziune regenerativă este mai relevant ca niciodată. Ați subliniat, de asemenea, importanța cunoașterii bazate pe știință în educația pentru sustenabilitate. Cum putem reduce decalajul dintre rigoarea academică și realitățile practice ale luării deciziilor în mediul de afaceri, unde presiunile financiare pe termen scurt predomină adesea?

Trebuie să facem cunoașterea academică mai accesibilă – și nu mă refer doar la a pune la dispoziție articole sau cărți pentru publicul larg. Avem nevoie să traducem rezultatele cercetărilor în practici concrete, care să poată fi integrate în mediul de afaceri și în elaborarea politicilor publice.

Cercetarea academică poate arăta clar că orientarea excesivă pe termen scurt este o strategie înșelătoare – atât în ceea ce privește supraviețuirea pe termen lung a companiilor, cât și impactul lor asupra sustenabilității. Totuși, trebuie să ne uităm și la partea care primește aceste informații. Este nevoie ca managerii și factorii de decizie politică să fie dispuși să aibă încredere în știință și să-și reanalizeze deciziile în lumina acestor date.

4. Ați vorbit despre importanța autenticității în cazul companiilor responsabile – și anume că este necesar să trăiască valorile pe care le declară. Având în vedere presiunile de reglementare din ce în ce mai mari, credeți că firmele acționează din convingere sau doar reacționează la cerințele de conformare?

Cred că una dintre greșelile majore ale reglementărilor incluse în Pactul Verde European – precum CSRD și CSDDD – a fost că nu am reușit să transformăm discursul despre conformare într-un discurs despre creare de valoare.

În cele din urmă, multe companii percep aceste reglementări ca pe o povară financiară, ceea ce le determină să le implementeze fără convingere. Astfel, sustenabilitatea ajunge să fie tratată strict ca o obligație legală. Iar atunci când pornești de la o perspectivă exclusiv de conformare, este firesc să nu generezi beneficii semnificative pentru organizație – ceea ce, la rândul său, întărește viziunea inițială că „nu merită”. Este un cerc vicios.

Pentru a ieși din el, companiile trebuie să reflecteze asupra (1) valorilor proprii ca organizație și (2) valorii pe care reglementările o pot aduce, fie că vorbim de o mai bună gestionare a riscurilor sau de investiții strategice în capitalul uman.

5.  Multe companii din România sunt încă la început de drum în ceea ce privește integrarea sustenabilității. Ce pași concreți le-ați recomanda celor care vor să meargă dincolo de conformare și să creeze un impact real? Și, dacă ați face o predicție curajoasă despre viitorul sustenabilității în Europa în următorul deceniu, care ar fi aceea?

Dacă sunteți la început, începeți prin a vă pune o întrebare esențială: De ce ne implicăm în sustenabilitate? Această întrebare aparent simplă obligă la o reflecție sinceră asupra valorilor companiei și asupra potențialului de creare de valoare.

Companiile pot avea motivații diferite pentru a se implica în sustenabilitate – și este perfect în regulă. Important este să clarificați această motivație și să o integrați în deciziile de management.

În ceea ce privește o predicție pentru următorul deceniu, cred că vom asista la o tensiune crescândă între ambițiile declarate ale Europei privind Pactul Verde și capacitatea reală a continentului de a le atinge. În prezent, Uniunea Europeană încearcă să reformuleze Pactul Verde pentru a-l face mai compatibil cu logica competitivității economice.

Este o mișcare de înțeles, având în vedere schimbările din contextul economic și politic. Dar această recalibrare va genera tensiuni, pentru că realitățile economice și necesitatea unor acțiuni curajoase în domeniul sustenabilității nu se aliniază întotdeauna în mod armonios.

Interviu acordat în exclusivitate pentru anuarul bilingv Sustainability Index Magazine nr. 3. Acesta poate fi vizualizat aici în varianta digitală: https://sustainabilityindex.ro/sustainability-index-magazine-2025/